Ziduri năpădite de iederă. Ferestre înalte și înguste. Ușă masivă din lemn. Interior cu tavan înalt. Scaune cu spătar oval, de la început de secol 19.
Dacă toate astea ar fi fost piese de puzzle la care s-ar mai fi adăugat și niște detalii ale arhitecturii interbelice, ar fi ieșit tabloul unei case burgheze. Tablou din Bucureștiul în care, după ce caleașca oprește, domnul cu joben și frac ajută dama cu rochie cu franjuri și evantai din dantelă să coboare. Apoi ea își aranjează șiragul lung de mărgele și un fulg negru din pălăria ei cade.
Acum transpuneți scenariul romantic, specific epocii, în prezent. Nu mai avem caleașcă și nici joben sau pene, dar avem aceeași casă, acum transformată într-un teatru mic, dar intim și cochet, care pastrează atmosfera primitoare de soirée burghez. Se prea poate să fi fost doar natura mea mereu în căutare de povești, însă asta am simțit, odată ce am trecut pentru prima data pragul Teatrului Coquette.
După întâmpinarea caldă din foaier a regizoarei Ingrid Bonta, am intrat în sală dupa ce fiecare a extras câte un cartonaș cu un număr. Eu aveam numărul 62, dar asta e mai puțin important.
Știam că vin la spectacolul Valsul Hazardului, însă n-am știut că va fi unul interactiv. Sau cel puțin așa bănuiam.
În sala mică, după ce ne-am găsit locul în întuneric, am vazut decorul care părea abia schițat, din linii simple, care nu ne distrăgeau atenția de la actori. Protagosnistul (Mihai Căpăţină) urca într-un scaun înalt – locul lui de înger – și ținea o evidență într-un ceaslov, în care scrie cu ce altceva decât cu o pană, evident. Însă scaunul era construit atât de simplu, încât mi se parea fragil, instabil la fiecare mișcare.
Rolul balanței din mijlocul scenei aveam să-l descopăr mai târziu. Dar odată ce un înger a intrat în peisaj (fie el și cu look de motociclist- pletos și îmbrăcat în totalitate în negru), nu e greu de ghicit că justiția intră în joc.
După ce cartonașele cu numere ne-au fost strânse, probabil în fiecare spectator era o mică încordare, pentru că așteptam ca unul din numerele noastre să fie strigat. Și a fost. Iar din public o voce mult prea entuziasmată pentru a fi a unei simple spectatoare s-a auzit: „Eu sunt! E numărul meu!” Era actrița (Ruxandra Balaşu), ai ghicit, doar eram la un spectacol regizat.
Rasuflare ușurată sau dezamăgire, după cât de mult visase fiecare să se urce sau nu pe o scenă de teatru.
Însă parcă tot rasuflarea ușurată a rămas în final, după ce am aflat că numarul tau era strigat, doar dacă de pe pământ erai plecat. Două sute la oră la volan, și ponc! A murit sărmana fată făr’ de noroc…
Partea bună era că ea își putea câștiga dreptul de a ajunge în Rai, însă doar dacă strângea 100 de puncte la un joc propus de înger. Condiția era ca ea să renunțe la locurile comune, la truisme, ca un semn că prea abuzăm de ele în timpul vieții. Dar exista și partea proastă, evident. Dacă banalitățile pot fi ținute în frâu, punctele primite țineau mai mult de hazard, de un joc pe care nu prea îl putea ține în frâu. Iar tânăra se folosește de mai multe mijloace, numai pentru a-și ajunge scopul, inclusiv de seducție.
Am tot încercat să-mi dau seama dacă punctele obținute urmăreau o logică, dar când credeam că am gasit-o, realizam că nu e corectă și totul îmi dădea o senzație de alunecare.
Întregul joc e ca un rollercoaster, cu suspans și frustrare, cu speranță încăpățânată și sentimentul ca oricum ar fi, e degeaba.
Finalul nu-l dezvalui, pentru că nu vreau să declanșez și eu fenomenul nesăbuitului care stă pe scaunul din spatele tău la cinema și îți spune tot ce urmează să se întâmple. Nu de alta, dar poți să mergi și tu și să intri în vals duminică, sâmbătă, 1 noiembrie, ora 19:00.
Dacă vei avea senzația de prea puțin și la final te vei uita la ceas, întrebându-te cât a durat și când a trecut atât de repede timpul, e de bine!
Îți mai spun doar atât. La sfârșit, un alt bilet a fost extras. Si nu știu câți au văzut, dar mie nu mi-a scăpat. A fost numărul meu, 62, dar asta e mai puțin important.
